Prin Decizia nr. 21 pronunțată de ICCJ la 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial la 11 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii promovat de Curtea de Apel Galați, în ds. 1525/1/2022.
ICCJ a fost sesizată cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozitiilor art. 454 din Cpc, cu următoarea problemă de drept: în baza art. 454 cpc, va fi exonerat pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, respectiv un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestația intodusă la instanța competentă și care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere (cum ar fi contestația la executare, plângerea contravențională sau contestația la decizia de stabilire a pensiei etc.) sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului.
Reamintim prevederile de care a ținut cont ICCJ:
- art. 454 cpc – „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiileart. 1.522 alin. (5) din Codul civilrămân aplicabile.”
- art. 1522 cciv – „(…) (5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia întrun termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.”
ICCJ a admis recursul în interesul legii și a stabilit că :
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului.
Pentru a pronunța această soluție, ICCJ a plecat de la prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie regula potrivit căreia: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.“
Fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat iniţierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu (vezi și paragraful 82 al Deciziei nr. 59/18.09. 2017, publicată în MOf nr. 871/06.11. 2017), că, în scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Instanţele de judecată vor analiza în concret, în fiecare litigiu în parte, culpa procesuală, atât în funcţie de rezultatul final al acestuia, cât şi de conduita manifestă a părţilor, premergător şi în cursul judecăţii, putându-se aprecia şi asupra realităţii, necesităţii sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual.
Art. 454 din Codul de procedură civilă instituie o excepţie, cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată. Având natura unei excepţii de la regula generală trebuie să rămână de strictă interpretare şi aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.
Or, determinarea sferei de reglementare şi aplicare a acestei excepţii nu poate porni decât de la raţiunea instituirii sale, respectiv încurajarea conduitelor de natură a împiedica declanşarea unor demersuri judiciare ce ar putea fi evitate printrun comportament diligent sau a limita impactul, durata şi costurile acestora, în ambele cazuri urmărindu-se a se preîntâmpina unele forme de abuz procesual.
Ca atare, pentru ca pârâtul să beneficieze de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de legiuitor, doar în acest mod putând fi preîntâmpinat comportamentul abuziv al ambelor părţi, încurajându-se executarea voluntară a obligaţiilor şi soluţionarea amiabilă a litigiilor. Prin urmare, ori de câte ori recunoaşterea pârâtului, prin modalitatea sau momentul realizării sale, nu poate servi ab initio scopurilor urmărite de legiuitor prin instituirea excepţiei, acesta nu poate beneficia de aplicarea dispoziţiei exoneratoare!
Aceste dispoziţii, derogatorii de la regula achitării de către partea căzută în pretenţii a cheltuielilor de judecată, sunt aplicabile doar în cazurile în care litigiul vizează o pretenţie a reclamantului care să poată fi recunoscută şi în care, din punct de vedere legal, recunoaşterea pârâtului poate avea ca efect stingerea procesului. Exonerarea prevăzută de art. 454 din Codul de procedură civilă acţionează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului în forma şi până la termenele prevăzute de acest text, cu condiţia ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaştere a pretenţiilor de către pârât, recunoaştere care prin ea însăşi poate conduce la realizarea în substanţă a pretenţiilor reclamantului, şi nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanţă.
S-a reținut că recunoaşterea pretenţiilor de către pârât în condiţiile art. 454 din Codul de procedură civilă vizează obligaţii care pot fi executate chiar de către acesta şi nu prin intermediul altor instituţii sau instanţe judecătoreşti, fiind compatibilă doar cu acele litigii care privesc drepturi de care pârâtul poate dispune şi care pot fi soluţionate exclusiv în baza acestei recunoaşteri, fără administrarea altor probe, neputând fi vorba de un litigiu în care recunoaşterea nu este admisă ca mijloc de probă sau în care hotărârea nu se poate pronunţa numai pe baza recunoaşterii.
Noţiunea de recunoaştere a pretenţiilor o regăsim în art. 436 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii“, iar „(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora“. Ca atare, în sensul dispoziţiilor procesual civile, „recunoaşterea“ reprezintă un act juridic procesual de dispoziţie, prin care una dintre părţile litigante achiesează la pretenţiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, însă achiesarea pârâtului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune.
În concluzie, recunoaşterea pârâtului, privită ut singuli, este necesară, dar nu şi suficientă pentru aplicarea normei de la art. 454 din Codul de procedură civilă, fiind, în plus, obligatorie îndeplinirea şi a celorlalte condiţii: condiţia negativă, aceea ca pârâtul să nu fi fost pus în întârziere prealabil pornirii procesului (ceea ce ar putea pune în discuţie culpa procesuală a reclamantului care a acţionat intempestiv, fără a încerca să soluţioneze disputa anterior sesizării instanţei, oferind pârâtului un interval de timp pentru a-şi executa obligaţiile) sau să nu se fi aflat de drept în întârziere (caz în care culpa procesuală a pârâtului este evidentă), şi condiţia pozitivă, ca hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să poată fi dată doar pe baza recunoaşterii pârâtului, adică poziţia procesuală a acestei părţi să aibă un efect util, în sensul de a fi aptă să conducă, prin ea însăşi, la soluţionarea rapidă a litigiului, fără administrarea altor probe.
